"ce mult as vrea sa fiu in locul tau" mi-a spus azi o prietena careia probabil i se pare mai trista singuratatea in 2. "ce bine ca aveti macar cu cine sa va certati" am spus eu...gandindu-ma la serile in care nu am cu cine sa vorbesc.
in aparenta vietile noastre sunt frumoase vazute din exterior. avem haine dragute, zambim frumos, stim sa purtam o discutie ok si avem o aparenta foarte buna... o aparenta... oare cum ar fi ca hainele noastre sa se metamorfozeze conform sentimentelor noastre? daca oricat de mult ne-am stradui sa fim ok, sa avem aparente de cersetori ai iubirii...si lumea sa ne ocoleasca...
imi amintesc ca sunt singura atunci cand vine seara, imi amintesc ca sunt neiubita atunci cand imi verific la nesfarsit mesajele de mail pe mobil, imi amintesc ca nu am tresariri de indragostita atunci cand plec de acasa ca sa scap de singuratate si dau de singuratatea inimii mele care ma doare constant.
am citit undeva ca izolarea este cea mai trista pedeapsa, de asta detinutii sunt izolati si nu neaparat privati de alte lucruri... oare sunt si eu un prizonier, si daca da, voit sau nu?
sunt o actrita destul de buna daca zambetul meu inca mai are culoare de zambet...daca pasii mei inca mai au ritmuri vesele...daca oamenii ma simt linistita cand in inima mea sunt furtuni. dar niciun compliment si nicio recompensa datorate acestor aparente nu mi-ar aduce bucuria unui singur mesaj, a unui singur zambet, a unui simplu sarut...
si atunci ma bucur ca hainele mele nu stiu sa se metamorfozeze. pentru ca atunci toata lumea m-ar ocoli...
