sunt oameni care ne fac sa ne simtim intr-un anume fel si atunci traim momente magice. nu am pretentia sa cer de la viata sa traiesc intr-un basm tot timpul, dar nu inteleg de ce printr-o ironie a sortii cerem ceva, primim, dar basmul se intrerupe brusc.
tot ironic povestile sunt fie unele foarte linistite in care el te place tu il placi, dar "there's no sparkle" fie bucati de magie, momente speciale, dar el fuge undeva in ceata.
nu se poate sa te afli doar in una din aceste situatii, vreau si si. :)
vreau, cer, ma rog sa fiu din cand in cand printesa cuiva, sa il am in genunchi rugandu-ma sa dansez cu el, sa ma simt speciala; sa-mi aduca un trandafir in dinti; sa nu-i pese de nimic din ce zic altii; sa dansam ca si cum am fi doar noi; sa aibe curajul sa-si asume o relatie rupta de cotidian, vie.
si atunci ma bucur de franturi de cateva ore si fug de cei linistiti cu gandul ca daca imi doresc ceva suficient de mult se va implini.
